Cu putin timp in urma, m-am intalnit cu o fosta vecina. Desi nu ne vazusem de mai multi ani, m-a recunoscut imediat. Remarca dansei m-a surprins „Ai crescut, esti femeie in toata firea, insa tot copil ai ramas !” . „De ce spuneti asta ?” am intrebat-o cu nedumerire. Ce credeti ca mi-a raspuns ? „Pentru ca scrii articole cu povesti.”
Si uite asa, mintea mea a primit o noua tema de lucru. Recunosc imi plac povestile si mi-au placut intotdeauna. Asta m-a ajutat sa le retin cu destula cu usurinta. Avand nevoie de exemplificari pentru sustinerea anumitor idei, am inceput a face noi conexiuni intre informatiile acumulate de-a lungul timpului. Experienta m-a ajutat sa constat ca exemplificarea cu ajutorul unor studii de caz poate deranja. Aceasta lectie am primit-o de la cineva, care, atunci cand relatam despre un comportament simptomatic similar, m-a intrebat cu oarecare duritate „Si eu ce sunt, un alt studiu de caz ?”. Nu m-am speriat si nici descurajat. Am ales imediat o poveste incercand sa filtrez cu subtilitate amanuntele care ar fi putut deranja, evitand in acest fel o noua reactie de respingere. Informatiile care-mi erau necesare le-am obtinut mult mai usor, oferindu-i o noua baza de identificare si de reflectie. Sfaturile au devenit recomandari, cazurile reale au devenit imaginare, iar eu un simplu povestitor-mediator.
In anumite situatii, povestile spuse de catre adulti, adultilor, pot fi un ajutor foarte important, nicidecum un semn de intarziere a maturizarii intelectuale si relationale. De ce povesti si nu altceva ? Deoarece aceasta punte intre real si imaginar usureaza comunicarea, devenind un real mijloc de comunicare. Prin apropierea de imaginar, omul se simte mai protejat.

Asociindu-se cu povestea, cel care o citeste, analizeaza mai usor anumite aspecte din viata sa. Dintr-o data, conflictele sau dorintele sale secrete pot fi analizate, nu doar manifestate intr-un fel sau altul. In plus, sistemul de valori poate fi reactualizat facandu-se apel la intelepciune. Povestea nu este o simpla naratiune, ci o abordare pozitiva si se bazeaza pe participarea activa a doi protagonisti : povestitorul si cititorul. Poate deveni un model si promoveaza invatarea prin intermediul acestui model. Reda situatii extrem de diverse si ofera solutii. Indirect, se sugereaza si posibilitatea aplicarii acelor solutii.
De obicei, oamenii tin mult la ideile lor, preconcepute sau nu. Le poate fi foarte greu sa renunte la ele, chiar daca acestea sunt cauza aparitiei multor conflicte din viata lor. Pot deveni adevarati maestri in ridicarea unor bariere emotionale, iar atunci cand li se spune in mod direct ca au gresit, reactia poate avea o duritate surprinzatoare pentru ambele parti. Se pot elimina in acest fel prejudecati ? Specialistii spun ca da. Se pot demola barierele emotionale ? Studiile efectuate au dovedit-o. Se pot relaxa oamenii si in acest fel ? Sondajele realizate recent precum si declaratiile terapeutilor au demonstrat ca asa este.

O poveste bine aleasa poate transmite mai multe idei, insa acestea se pot interpreta extrem de diferit. Ele pot dobandi cu rapiditate o alta semnificatie. Raportarea la continutul povestii il poate ajuta pe cititor sa se distanteze de problemele pe care le are, sa le identifice, separandu-le de lumea reala. Povestea poate fi comparata cu o oglinda in care aspecte mai neplacute pot fi reflectate, dupa care, se poate vorbi despre ele. Cititorul se transforma intr-un spectator, iar din aceasta noua postura poate adopta si o noua atitudine.
Povestea ofera accesul la o lume imaginara, unde, adultilor li se permite sa devina intermediari intre ceea ce exista in viata lor si ceea ce si-ar dori ei sa existe.
Povestea este purtatoare si de traditii culturale. Aduce informatii despre obiceiurile culturale ale tarii, dar si informatii suplimentare despre obiceiuri existente in alte culturi. Se poate afirma ca informatiile culturale nu sunt altceva decat moduri de gandire care permit celui care le asimileaza sa-si largeasca orizontul cultural.
Intoarcerea in copilarie capata semnificatia unei regresii temporale unde adultului i se permite sa se comporte ca un copil. Trebuie doar sa asculte povestea, sa se gandeasca si atunci cand poate, sa vorbeasca despre ceea ce a retinut ca fiind semnificativ.
Cand povestile se apropie de final apare si morala. Imi place sa spun „Si care ar fi morala ?”, alteori amintesc cate un vechi proverb pentru a sublinia ideea prezentata. Cu ce scop ? De a oferi un posibil raspuns. De ce posibil ? Pentru ca povestile mele nu sunt un exercitiu de imaginatie sau de memorie, ci o invitatie la creativitate. Lansata catre cine ? Catre cititorii care doresc sa intre in acest joc, traversand impreuna cu mine puntea dintre real si imaginar. Impreuna si nestiuti de nimeni, putem descoperi solutii la care nu s-au gandit niciodata.

Mihaela-Theodora Popescu