Ce este tulburarea dismorfica corporala?

Animati de dorinta de a schimba cumva perceptia celorlalti vis-à-vis de persoana lor, oamenii pot recurge la diverse strategii. Unii isi aleg hainele si parfumurile cu mai mare atentie, se imbraca mai elegant, se ingrijesc mai mult si chiar se comporta mai frumos. La polul opus sunt cei care incearca sa socheze, atat prin aspectul exterior cat si prin comportament, imaginandu-si ca aceasta ar fi singura posibilitate de a se face remarcati. De obicei, eforturile le sunt rasplatite, insa marea lor rasplata nu este reusita de a se face remarcati, ci multumirea ca au reusit sa ajunga unde si cum si-au dorit.
Din pacate, sunt si persoane pe care nimic nu le poate multumi si sunt intens preocupate de ideea ca sunt urate si total neatractive. De multe ori, obiectul ingrijorarii lor este imaginar, dar sunt si situatii cand poate exista un defect fizic. Daca pentru destui oameni existenta vreunui defect nu este o problema majora, pentru cei afectati de tulburarea dismorfica preocuparea este excesiva. Se subestimeaza permanent, sunt chinuiti de idei delirante, comportamentul lor devine excesiv si repetitiv in sensul ca pot petrece ore intregi pentru a examina si estompa ceea ce le marcheaza existenta. Ce se intampla cu acesti oameni? Sa fie doar un moft, un complex sau o boala in adevaratul sens al cuvantului?

Raspunsul a fost dat inca din anul 1886 atunci cand psihologul E. Marselli a introdus termenul de dismorfofobie pentru a descrie “o senzatie subiectiva de uratenie sau deficienta psihica pe care pacientii o percep in comparatie cu ceilalti, cu toate ca infatisarea lor este in limite normale”.
In literatura de specialitate tulburarea dismorfica corporala se regaseste si sub denumirea de boala dismorfica somatica (prescurtat BDS), precum si de dismorfofobie. Este o tulburare de natura psihologica care apare indeosebi in adolescenta si poate avea o evolutie cronica. In majoritatea cazurilor, constientizarea bolii este absenta si se asociaza cu incapacitatea de a functiona normal din punct de vedere social. Toti cei afectati dezvolta un delir de referinta, se retrag din activitatile sociale, limiteaza contactul cu alte persoane, considerand ca toti le observa defectul comentand la adresa lor, evaluandu-i cat mai negativ cu putinta. Viziunea deformata asupra corpului lor transforma gandurile in obsesii, iar suferinta emotionala este ingrozitoare. Preocuparea celor afectati vizeaza, in special, pielea (acnee, cicatrici, riduri, etc), nasul, parul, sanii, buzele, urechile, organele genitale. Incidenta barbati-femei este egala, iar prevalenta ar fi cam de 1-2% , ceva mai crescuta la adolescenti.
Factorii de risc ar fi urmatorii: un ambient aversiv in copilarie, temperamentul anxios, predispozitia genetica, dar si o mare sensibilitate estetica dezvoltata prin influenta.
Cand se poate spune despre o preocupare excesiva ca devine boala? Raspunsul este cat se poate de simplu, atunci cand preocuparea devine obsesie, cand cel afectat nu vede decat ceea ce doreste el sa vada si cand se ajunge la disfunctie sociala.
Tulburarea dismorfica corporala este mult mai mult decat o preocupare exagerata pentru un defect real sau imaginar. Este o fobie fata de propriul aspect, asociata cu depresii, manifestari maniaco-depresive si cu probleme de comportament alimentar (de obicei anorexie).
In limba engleza termenul pentru dismorfofobie este “body disarmonic disorder”. Boala a fost inclusa in DSM (manualul de Diagnostic si Statistica a tulburarilor mentale) in cadrul tulburarilor somatoforme. Este considerata o afectiune destul de grava, asociata cu depresie majora si cu o rata mare de suicid.
Se estimeaza ca un procent de 2 pana la 15% dintre pacientii clinicilor de chirurgie estetica sufera de tulburare dismorfica corporala, insa tratamentul nu consta in recurgerea la chirurgia estetica. Interventiile chirurgicale nu pot rezolva nimic atunci cand cauza dorintei de schimbare este boala. Chiar daca rezultatul obtinut este spectaculos, pacientul nu va recunoaste si va persista in incercarile disperate de a se transforma. Din acest motiv, tot mai multi chirurgi esteticieni solicita avizul unui psihiatru inainte de a incepe interventia solicitata. Multi pacienti se intreaba “De ce, banii mei nu sunt buni?” si nu inteleg ca mai sunt si oameni preocupati de natura problemei cu care se confrunta pacientii lor.
In concluzie, principalele simptome ale acestei boli sunt: gandurile obsesive legate de un anumit aspect al corpului, comportamentul repetitiv, anxietate, fobie sociala, diminuarea stimei de sine, obsesia pentru chirurgia estetica, atacuri de panica, uneori automutilare.
Diagnosticarea tulburarii dismorfice corporale se face in urma evaluarii de catre un specialist. Tratamentul consta in psihoterapie si medicatie pentru reglarea serotoninei. Se recomanda psihoterapia cognitiv-comportamentala atat pentru eliminarea comportamentelor de siguranta cat si pentru schimbarea comportamentala.
Tulburarea dismorfica corporala are o varianta psihotica – tulburarea deliranta de tip somatic; si una non-psihotica – tulburarea somatoforma. Este necesar a se avea in vedere existenta celor doua forme pentru stabilirea corecta a tratamentului, dar si pentru felul in care poate fi abordat pacientul. Ar fi indicat ca familia cat si prietenii apropiati, sa fie informati in legatura cu posibilele manifestari ale acestei tulburari, pentru a lua in serios aceasta afectiune si pentru a nu ignora riscurile.
Intrebari de genul “Crezi ca defectul tau este real sau imaginar?” sau “De ce acorzi atata importanta unui lucru atat de minor?”, trebuie evitate. Tratamentul poate fi de lunga durata, dar este calea cea mai sigura pentru a obtine o imbunatatire semnificativa si apoi vindecarea.
Nemultumirea legata de senzatia de uratenie sau diformitate poate fi greu inteleasa (si acceptata), mai ales atunci cand pacientul are (sau pare ca ar avea) tot ceea ce isi doreste. Un exemplu ar fi unele staruri internationale (actori, muzicieni) care apleaza in mod excesiv la chirurgia estetica. De comentat se comenteaza doar rezultatele, se cauta unele explicatii, dar destul de putini se gandesc si la posibilele cauze…
Comentariile rautacioase (citite sau doar auzite) la adresa celor care au recurs la multiple interventii de acest gen, au intensificat eforturile mele pentru a intelege ce se ascunde in spatele acestor exagerari. Eu nu mi-am pus niciodata problema “o fac pentru ca isi permit” si nici nu i-am judecat pentru alegerile lor.
De condamnat ar fi cei care ar fi putut sa-i ajute si nu au facut-o! Banii si dorinta de inavutire s-au dovedit mult mai puternice, dizolvand (cu succes) orice urma de omenie si empatie.
Oricand putem intalni pe cineva afectat de o asemenea tulburare. Am scris acest articol pentru a va informa si pentru a contribui, asa cum pot, la intelegerea suferintei lor. Nu am pregatirea necesara pentru a face operatii estetice si nici pentru a schimba exteriorul cuiva. Explic doar ce se poate intampla in interior… daca voi reusi sa schimb cate ceva, ramane de vazut.

Mihaela-Theodora Popescu
Editor OnLine