Sindromul burnout, doar un raspuns al organismului la solicitare?
Despre persoanele pentru care notiunea de extenuare este cu totul si cu totul necunoscuta, se poate spune ca sunt norocoase.
Stilul actual de viata predispune la asa ceva, mai ales ca gradul de solicitare la locul de munca a crescut drastic.
Cei mai putin norocosi, sub acest aspect, observandu-i, mai fac afirmatii de genul “astia ne ingroapa pe toti!”, ceea ce nu poate fi deloc departe de adevar. De ce? Pentru ca, pentru persoanele care nu se extenueaza fizic, psihic sau emotional, riscul imbolnavirii prin extenuare nu exista.
De ce abordez un asemenea subiect? Pentru a nu se confunda sindromul burnout cu patologiile psihiatrice si pentru a explica oamenilor cu ce se pot confrunta atunci cand implicarea excesiva si prelungita la situatii stresante depaseste resursele organismului.
Termenul “burnout” a aparut in SUA in anii ’70. Parintele acestuia este considerat psihoanalistul Herbert Freudenberger. Notiunea a devenit “un element ale realitatii sociale” prin cercetarile profesoarei de psihologie Christina Maslach inca din anii ’80.
Unii specialisti il denumesc “Sindromul arderii complete” pornind de la traducerea cuvantului englez “burn” care inseamna “ardere”, altii prefera denumirile “suprasolicitare profesionala” sau “oboseala cronica”. Oricare dintre termenii amintiti anterior indica acelasi lucru, o stare de epuizare fizica si psihica insotita de o serie de simptome clinice precum: oboseala intensa, migrene, tulburari ale somnului, dureri, etc.
Poate fi confundata cu depresia, insa lipsa motivatiei precum si impresia ca munca le-a invadat existenta, fac clar diferenta.
In raport cu munca, la cei afectati de acest sindrom, se pot remarca anumite manifestari: tendinta de a ramane continuu peste program, diminuarea rapiditatii in executie a unor sarcini de serviciu, iritabilitate, labilitate emotionala, deceptie fata de profesie.
Cum se poate ajunge aici?
Explicatii ar fi o multime: dorinta de a avea un statut mai bun, de a fi avansati, de a castiga admiratia, respectul colegilor si al superiorilor, dorinta de a castiga mai multi bani, chiar evitarea unor relatii sociale de frica unei alte posibile traume emotionale.
De ce nu se pot opri si de ce nu se poate intelege la timp necesitatea unui echilibru intre propriile resuse si solicitarile primite? Pentru ca nivelul responsabilizarii poate ajunge atat de ridicat, incat implicarea totala poate fi considerata drept solutia de a schimba ceva. Ce fel de solutie? De a fi remarcat(a), poate si de a avea o viata mai buna, mai indestulata…
Intrebata cum se mai simte, o persoana afectata de acest sindrom va raspunde cam asa “Coplesita de …”. Cauzele pot fi in legatura cu locul sau de munca, cu tipul de personalitate si nu in ultimul rand, cu stilul sau de viata. Concret, munca desfasurata intr-un mediu ostil, haotic, nerecunoasterea meritelor si a implicarii, lipsa unei/unor persoane capabile sa ofere un real suport emotional, tendintele perfectioniste induse prin educatie, sunt considerate a fi cauzele cel mai des intalnite.
Am intalnit persoane pentru care locul lor de munca devenise o permanenta sursa de suferinta. Constientizau, atat situatia cat si suferinta, nu cautau altceva de lucru, iar eforturile de a-l pastra pe cel vechi erau de neimaginat. Problemele de sanatate aparute din senin, erau puse pe seama stresului. Depersonalizarea se manifesta printr-o clara distantare de propria familie, dar si de prietenii apropiati. Se invocau tot felul de scuze, care in loc sa-i scuze nu faceau altceva decat sa-i acuze… Detasarea exagerata poate duce la afectarea iremediabila a relatiilor. Mai devreme sau mai tarziu, o persoana respinsa continuu va intelege ca nu este dorita si nici acceptata. Foarte rar se intampla ca cei respinsi sa se mai poata gandi si la ceea ce se poate ascunde in spatele unui asemenea comportament. Celor care nu isi pot explica si care, inca, se gandesc la o explicatie, le sugerez urmatoarele: respingerea repetata, fara un motiv real, poate fi o reactie defensiva la o suferinta emotionala traita anterior, asa ca, indicat ar fi sa va vedeti de drum si sa nu mai insistati… suferinta va fi mult mai mica.
Este sindromul burnout un diagnostic medical? Avand in vedere consecintele, parerile sunt impartite in sensul ca, pentru unii este o problema medicala, pentru altii una sociala.
Dar sa recapitulam principalele semne: senzatia de epuizare, sensibilitatea crescuta la frustrari, labilitatea emotionala, rezistenta excesiva la schimbare, atitudinea pesimista, cefalee, tulburari gastrointestinale, infectii rino-faringiene repetate, dureri difuze, depersonalizare, uneori dezumanizare.
Atunci cand starea fizica a celor afectati incepe sa se degradeze vizibil, cei mai multi gasesc explicatia “E de la stres !”
Fals, exista mari diferente. O persoana stresata se poate solicita atat fizic cat si psihic insa are intotdeauna convingerea si speranta ca va face fata solicitarilor. Zilele bune alterneaza cu cele proaste, exista rau, dar exista si bine…
La persoanele afectate de burnout se instalaleaza o anume “amortire” emotionala, se refuza responsabilitatile, se pierde increderea in sine.
Intrebate care ar fi senzatia pe care o resimt cel mai puternic, aceste persoane raspund destul de des “senzatia de gol interior” si va rog sa ma credeti, nu este doar o figura de stil… Intr-adevar, asta simt si cand o mai si descriu (atunci cand pot), senzatia celui care asculta poate fi chiar de durere fizica in plexul sau solar.
Ceva mai expusi sunt cei ale caror profesii se bazeaza pe intrajutorarea semenilor. Expunerea maxima se considera a o avea cei care lucreaza in sistemul medical, indeosebi medicii si asistentele aflati intr-un permanent contact cu suferinta si moartea. “Insensibilitatea” la care pot ajunge unele cadre medicale, poate fi dovada instalarii acestui sindrom si mai putin un rezultat al desensibilizarii voite.
Pot fi afectati atat femeile cat si barbatii, cu cat sunt mai tineri cu atat riscul este mai mare. Si in acest caz, experienta isi poate spune cuvantul.
Sunt si situatii cand nu dificultatile intalnite la locul de munca pot conduce la sindromul burnout, ci modul in care se desfasoara viata personala. Este o situatie mai speciala, pe intentionez sa o detaliez cu alta ocazie, posibil intr-un nou articol.
Cel mai utilizat instrument de evaluare a burnout-ului este Inventarul de masurare Maslach. Se evalueaza epuizarea, cinismul si lipsa de eficienta. Daca pacientul refuza utilizarea unui astfel de test, investigarea se poate demara utilizand, pentru inceput, intrebari de genul ‘’In ultimul timp va simtiti tot mai obosit(a)?”, “Sunteti tot mai nemultumit(a) de munca, dar si de rezultatele muncii dumneavoastra?”, ‘’Mai aveti timp pentru familie, pentru prieteni, pentru vreun hobby?”, “Va stapaniti nervii din ce in ce mai greu?”, “Cum va simtiti la sfarsitul fiecarei zile?”, “Ce anume s-a inrautatit in viata dumneavoastra?”, etc.
Din punctul meu de vedere, este extrem de importanta atitudinea medicului (sau a terapeutului) in fata unui pacient care invoca epuizarea. Un diagnostic corect poate fi conditionat de felul in care sunt interpretate informatiile furnizate de pacient, dar si de abilitatea celui care pune intrebarile.
Din fericire, sindromul burnout se poate trata. Se pot prescrie medicamente pentru ameliorarea durerilor, pentru intarirea sistemului imunitar, insa numai cu prescriptie medicala, se poate apela la utilizarea unor antidepresive. Solutia minune s-a dovedit a fi invatarea pacientului de a aborda un nou stil de viata, bazat pe odihna suficienta, pe o alimentatie regulata si echilibrata, pe evitarea excitantelor si daca nu exista contraindicatii, pe practicarea unor exercitii fizice moderate.
Din nefericire, asemenea recomandari nu sunt agreate de multi si nici nu sunt luate in serios. Datorita extenuarii sunt oameni care chiar se prabusesc, atat fizic si psihic… nu de putine ori, au si murit!
Amintiti-va ce se intampla cu un telefon mobil pe care ati uitat sa-l realimentati de la priza… cand apelati la incarcator lucrurile se schimba… Cu oamenii e ceva mai complicat, ei reactioneaza, suporta consecinte negative, un telefon (sau orice alt aparat), nu…
In concluzie, dumneavoastra puteti gandi, puteti reactiona, atat in legatura cu propria persoana cat si cu ceilalti. Ceea ce poate conta intr-o asemenea situatie, este mai intai o alegere si abia apoi devine actiune.
Ar mai fi ceva de adaugat? Daca raspunsul este “Da”, va rog sa continuati analiza. Eu ma opresc aici. Stiti ce se spune “Ce este mult, nu este bun”…
Mihaela-Theodora Popescu