Cum se mai poate explica teama de psihoterapie?

Teama de psihoterapie exista si este la fel de reala precum orice alta teama cu care cineva se poate confrunta. Despre ea se vorbeste putin, deoarece nimanui nu-i place sa povesteasca despre un aspect atat de sensibil. Intotdeauna exista riscul de a fi criticat, judecat, invinovatit, marginalizat, detestat ori compatimit, mai ales daca cei care asculta sunt persoane nepotrivite, total nepregatite sa accepte anumite realitati.
Am hotarat sa abordez acest subiect in urma discutiilor cu cateva persoane, protagonisti ai unor terapii nereusite. M-a impresionat in mod deosebit faptul ca toti se simteau vinovati, derutati si surprinsi intr-un mod foarte neplacut de reactivarea unor suferinte sufletesti demult uitate. Pornind de la marturisirile lor, voi explica, pe intelesul tuturor, de ce multi oameni manifesta o astfel de teama. Sa-i ascultam…

D-nul A: “Sunt inginer si am ajuns la psihoterapie datorita unei depresii severe cauzata de pierderea (neasteptata) a locului de munca. Se pare ca nimeni nu mai are nevoie de ingineri, fabricile se tot inchid, tehnologia se importa, ce se strica se arunca sau se trimite la fier vechi! Nemaiputand sustine financiar familia, nereusind sa ma angajez, negasind un real sprijin emotional, am clacat. Prima terapeuta la care am ajuns, m-a facut sa plang de la prima sedinta. M-am simtit umilit. La urmatoarea sedinta i-am spus tot ce am simtit. M-a asigurat ca totul e bine si ca prin acel plans eu “ma curat” de tensiunile acumulate. Mi-a oferit cateva servetele dintr-o cutie de carton, dupa care a continuat “rasucirea cutitului in rana”. Mi-a amintit de moartea mamei, apoi a inceput sa faca tot felul de conexiuni intre evenimentele de atunci si cele de acum. N-am inteles nimic, nu pentru ca as fi vreun prost, ci pentru ca a folosit niste termeni cu care eu nu sunt familiarizat. La cea de-a treia sedinta m-a intrebat daca mai am vreo alta calificare. Raspunsurile mele au nemultumit-o, a inceput cu recomandarile, timpul alocat a trecut repede si n-am mai avut timp sa vorbesc despre ceea ce intentionam. De la inceput mi-a fost teama de psihoterapie, acum e mult mai grav si tare ma tem ca voi plange din nou…”

D-na C: “Am ajuns la psihoterapie dupa un divort urat, cu mare scandal fiind la mijloc un copil minor. Terapeutul la care am ajuns, mi-a pus o multime de intrebari personale la care eu nu prea aveam chef sa raspund. Nu a inteles ca nu sunt pregatita si m-a necajit rau cu insistentele sale. Pana la urma, mi-a spus ca divortul este consecinta unor traume din trecut si m-a facut sa ma simt vinovata. I-am cerut anumite sfaturi, nu mi le-a dat, doar a spus ca trebuie sa hotarasc de una singura. Mi-a reprosat ca nu am apelat la terapia de cuplu. Nici nu am stiut ca exista asa ceva, sunt o simpla muncitoare intr-o fabrica! Desi ma tem de psihoterapie, m-am gandit sa incerc din nou. Pe langa problemele mele vechi, acum ma simt si foarte vinovata!”

D-ra L: “Sunt medic rezident si am venit la psihoterapie pentru ca sunt afectata de sindromul burnout. Am evitat sa fac terapie cu psihologul din spital pentru ca ne cunoastem de ceva timp si nu-mi doream sa ma vada…asa. Am apelat la ajutorul altcuiva. Primele sedinte au decurs multumitor pana cand mi-a spus “nu poti vindeca pe altii pana cand nu te vindeci pe tine”. Asta a pus capac! Si cu profesia mea cum ramane? Sa inteleg ca nu sunt suficient de competenta sau e vorba de ceva grav?”

Un adolescent: “Cand parintii m-au anuntat ca ma vor duce la psiholog, m-am ingrozit. Pentru mine era un fel de confirmare ca ei ma cred nebun. N-am dormit toata noaptea si toate testele le-am facut varza. Mi s-a inclestat gura, apoi s-a uscat si nu am mai putut vorbi… de rusine. As fi baut niste apa, dar nu mi s-a oferit. Cred ca o bomboana m-ar fi ajutat enorm, dar nici asta nu am primit. Mi-ar fi placut sa ma serveasca si pe mine cu ceva, macar ceva dulce, dar nu am primit nimic.”

D-nul S: “Eu sunt scriitor. Desi aveam o oarecare teama de psihoterapie, am apelat la serviciile unui psiholog pentru a cunoaste si un astfel de personaj si a-l include in actiunea cartii la care lucrez. In urma unui accident auto am ramas cu o deficienta functionala (vizibila) la mana stanga. In loc sa abordam subiectul propus de mine, am fost intrebat daca am frustrari. La sfarsitul primei sedinte, i-am oferit drept cadou, ultima mea carte cu autograf. La urmatoarea sedinta, mi-a spus ca a citit-o, ca ar fi destul de buna, dar se resimt puternic complexele si frustrarile pe care le am. In zadar am incercat sa-i demonstrez contrariul! M-am simtit compatimit si asta m-a enervat! Am facut din acel personaj (psihologul) un ucigas cu sange rece. Daca-i voi darui noua carte, precis ma va face… psihopat!”

D-ra E: “Am ajuns la o terapeuta obligata de parinti. Motivul? Nu ma pot casatori, nu ma pot atasa afectiv de nici un barbat. Familia este ingrozita ca vor ramane fara mostenitori. “Noi pentru cine muncim?” este intrebarea lor, dar nu si problema mea. La terapie am fost intrebata numai despre motive, incercand a se face tot felul de legaturi cu mama, cu tata, cu bunicii, cu fratii si cu surorile (pe care nu le am). Tema tuturor discutiilor a fost numai motivul si nu ceea ce simt in legatura cu o asemenea perspectiva. Mi s-a recomandat sa las izolarea, sa ies in lume si sa ma fac remarcata. La prima vedere, este o recomandare buna, dar nu si pentru mine. S-au emis niste concluzii, desi eu nu prea am facut afirmatii. Mi s-a spus ca ascund ceva si am fost presata sa marturisesc. D-na terapeut era convinsa de faptul ca mi s-au intamplat niste grozavii… As vrea sa gasesc pe cineva care sa nu ma considere anormala pentru ca eu imi doresc altceva decat ceilalti. Ma tem ca, in urma acestei terapii esuate, parintii ma vor interna intr-un spital!”

Avand in vedere toate marturiile prezentate, se poate observa ca teama de psihoterapie poate imbraca o multitudine de nuante. Nimeni nu-si doreste sa fie ironizat gen “ai facut vreodata ceva in viata ta fara sa-ti pese de parerea altora?”, nimeni nu-si doreste sa planga, sa fie umilit, judecat, compatimit sau facut vinovat fara sa aiba vreo vina… insa exista teama ingrozitoare de a nu se mai repeta ceea ce au experimentat sau de a nu se reactiva anumite suferinte.
Va asigur ca cei care isi aleg o astfel de profesie nu au deloc intentia de a rani. Exista totusi riscul de a nu se putea face intelesi, eventual de a nu fi deloc intelesi, iar o astfel de neintelegere (valabila pentru ambele parti), poate duce la o terapie ratata.
Cel care opteaza pentru a se trata cu ajutorul psihoterapiei isi pune absolut toate sperantele in cea/cel pe care o alege. Compatibilitatea pacient-terapeut este extrem de importanta si nu de putine ori, compatibilitatea a fost mult mai importanta decat metoda sau tehnica. La psihoterapie nu se vine doar pentru a se face liniste intr-o lumea interioara, oamenii isi doresc sa aleaga mai bine, sa fie linistiti, daca se poate mai curajosi si sa se simta bine in propria piele.
Daca intentia psihoterapeutului nu poate fi inteleasa, nu este nici o tragedie! Cautati un altul in preajma caruia sentimentele de teama, jena, rusine nu exista. Iar daca asta va doriti cu adevarat, veti gasi! Se spune ca fiecare om are perechea lui si nu cred ca este vorba doar de iubire. Ma gandesc ca ar mai fi vorba de respect si de implicare, insa numai cu conditia sa fie valabil pentru ambele parti…

Mihaela-Theodora Popescu