Leacuri si traditii medicale strabune

Medicina traditionala romaneasca are origini necunoscute, care se pierd insa in epoca arhaica a preistoriei popoarelor europene. Daca citim azi un descantec de soare sec sau de buba rea si nu stim ca a fost cules in secolul al XIX-lea de cutare folclorist, caracterul sau arhaic ne poate trimite catre epoci vechi in care credintele si medicina erau mult inrudite, boala fiind vazuta ca fiinta potrivnica omului, pe care descantatorul va trebui – printr-o necesitate mitica – sa o goneasca. Sa ne uitam comparativ la doua ritualuri de alungare a bolii, in cele mai vechi texte ale Indiei antice si in descantecele romanesti culese de Simion Florea Marian la sfarsitul secolului al XIX-lea :

Imnul XCVII din Rig Veda ( dupa traducerea in engleza a lui Ralph T.H. Griffith, [1896], t.n.) :

“Zboara, Spirit al bolii, dispari cu gaita albastra si cu pescarusul ! Zboara in departari cu viteza navalnica a vantului, dispari impreuna cu furtuna !”

Descantec de aruncatura ( apud S. Fl. Marian, Descantece poporane romane, 1996:109 ) :

“Iesi duh necurat / Duh impelitat ! Nu face dureri / Nu face suparari ! […] Iesiti si pieriti / Ca roua de soare / Ca stupitu-n carare”

Prima marturie despre practica medicala la locuitorii spatiului carpato-istriano-pontic ii apartine lui Platon, care ii povesteste lui Charmides despre un descantec pe care l-ar fi auzit de la un trac, discipol al lui Zalmoxes. Acest trac folosea un descantec pentru vindecarea unei boli, despre care filosoful vorbeste in Dialoguri ( Opere I, 1974:183 ). Platon ne spune ca acest vraci a invatat de la zeul sau, Zalmoxes, sa nu vindece trupul fara sa tina seama de suflet, subliniind ca o medicina care nu are in vedere intregul ( corpul fizic si sufletescul ) nu poate vindeca mare parte din boli, neputinta a medicilor elini din acea vreme.

Ce presupunea aceasta psiho-terapie antica nu putem sti, si se poate ca nici Platon sa nu fi cunoscut detalii precise. Totusi este important sa observam ca filosoful mentioneaza cu apreciere o arta medicala superioara grecilor, pentru ca se indreapta si asupra cauzelor nevazute ale bolii, cauze care pot sta in problemele interioare sau sufletesti ale oamenilor. Abia medicina oficiala a ultimelor doua secole a inceput sa priveasca mai atent spre psihicul uman, ca si cauza a unor maladii. In Orient formele de medicina traditionala tot cu radacini antice, au tinut seama si de aspecte mai putin exterioare in terapeutica practicata de-a lungul secolelor. Medicina stramosilor nostri a avut si ea un caracter profund si treaz catre intelegerea omului ca fiinta intreaga, compusa din trup si purtatoare a unui suflet, la fel de important ca si corporalitatea fizica.
De la Platon pana in Evul mediu tarziu nu avem marturii despre traditia medicala la stramosii nostri, iar tratatele care contin numele de plante medicinale zis dacice nu fac referire la aplicarea acestora in sens terapeutic. Se stie insa ca o traditie populara fitoterapeutica a existat si are inca diversi continuatori printre laici si calugari. O cunoastere bazata pe experienta multor ani si pe o simtire mai treaza a relatiei omului cu natura a dus la formarea unei traditii autohtone de cunoastere a utilizarii plantelor medicinale pentru vindecarea multor boli.
Avem astfel doua tipuri de traditii medicale stravechi, una crestina de obarsie monahala si una laica, transmisa oral de babele si vracii satelor romanesti, care aveau o functie centrala in practica mitica a comunitatii de tip arhaic. Din cadrul traditiei monahale il putem mentiona pe parintele Mihai Neamtu cu volumul postum Ceaiuri de viata lunga, pe parintele Ghelasie Gheorghe, autorul Medicinii isihaste si a Retetelor medicinii isihaste si a tratatelor de fitoterapie. Trairea in pustnicie, in natura si poate mijlocirea harului dobandit prin practica religioasa a dus la consolidarea unei traditii – pastrate in cadrul manastirilor romanesti – de utilizare terapeutica a plantelor medicinale. Pe de alta parte, traditia laica a avut o origine diferita si nu s-a putut desprinde de o mitologie arhaica precrestina, pastrand in cadrul ei o conceptie puternic influentata de spatiul mitic si de o demonologie autohtona bogata.

Vraciul satului, o baba sau un mos, erau cunoscuti ca avand puteri magice in viata mitica a comunitatii traditionale care ii folosea pe acestia in mijlocirea relatiilor cu lumea spirituala. In epoca crestina, vraciul concura cu preotul ortodox, insa deseori clericul nu putea rezolva problemele de sanatate ale comunitatii din lipsa unei cunoasteri de fitoterapie care sa completeze stradania duhovniceasca. Vraciul ramanea astfel o autoritate in mentalitatea traditionala, caci el putea face si desface, putea da inapoi laptele vacilor, putea goni descantecul vrajmasilor si putea alunga demonii bolilor. Functia babei sau a mosului nu putea fi suplinita de preotul crestin decat daca acesta, prin har si pricepere deosebita, putea fi si vraci si sacerdot, situatii destul de rare. Medicul satului traditional ramanea astfel tot vraciul, cunoscator al ierburilor de leac si stapanitor peste fortele – considerate magice – ale bolii. Dincolo de conotatiile mitice si de functia ritualica a vraciului satului romanesc traditional, cunoasterea fitoterapeutica se transmitea din generatie in generatie urmasului, care invata pe de rost plantele si sutele de descantece pentru diferite boli si legaturi. In timp, o parte din cunostintele despre utilizarea plantelor medicinale a patruns in traditia populara ajungandu-se ca aceasta sa fie cunoscuta nu numai de mosul sau baba satului, cat si de catre alte persoane – de regula de varsta mai inaintata.
Existenta unei cunoasteri stravechi a utilizarii terapeutice a plantelor medicinale la poporul roman este un semn al unei constiente asupra relatiei omului cu natura si asupra sensului naturii care ne inconjoara, daruind trupurilor si sufletelor noastre leacuri potrivite. Epoca preparatelor modificate genetic si a medicamentelor produse in mod nenatural ar trebui sa fie primita in alt mod de catre o treaza constienta a importantei sanatatii noastre sufletesti si trupesti, mostenite de la strabunii nostri. Totusi, ruperea noastra de natura si de traditie nu ar trebui sa insemne si renegarea valorilor traditionale care ne ofereau remedii sanatoase pentru bolile noastre.
O homeopatie a viitorului va trebui sa tina seama de mostenirea importanta a catorva milenii privind cunoasterea plantelor medicinale si utilizarii lor pentru restabilirea armoniei trupului si sufletului.

Sebastian Stanculescu