Cuvantul „terapie” ingrozeste pe foarte multi dintre oameni. V-ati gandit vreodata de ce ? O posibila cauza s-ar datora faptului ca acest termen este asociat ideii de suferinta, terapia reprezentand de fapt, totalitatea metodelor si procedeelor folosite pentru tratarea unei boli.
Boala trupului se poate trata cu medicamente, cu interventii medicale invazive sau nu, cu terapii clasice sau complementare.
Boala sufletului este adevarata piatra de incercare pentru orice terapeut. Adevarata cauza a acesteia este foarte greu de depistat, necesita investigatii de durata si o colaborare perfecta intre cei doi. Din pacate, exista multi oameni care au nevoie de ajutor. Unii il cer, altii nu. Cei mai multi, nici nu constientizeaza ce repercursiuni poate avea in timp o astfel de suferinta.
Exista mai multe feluri de terapii : terapia ocupationala, terapia cu ajutorul dansului, terapia cu ajutorul muzicii, terapia cu ajutorul culorilor, terapia prin ras, terapia prin arte martiale si cred ca lista ar mai putea continua.
O terapie mai putin studiata este terapia prin gesturi frumoase. Este o terapie de scurta durata, nu necesita destainuiri, nici interpretari si are un impact extraordinar asupra sufletelor oamenilor, indeosebi ale celor necajiti.
Aceasta terapie functioneaza ca un balsam aplicat pe o rana care refuza sa se inchida, iar rezultatele care se pot obtine prin aplicarea ei, sunt de-a dreptul spectaculoase.
Si asa cum v-am obisnuit, voi exemplifica cele afirmate printr-o scurta povestire, care sper sa va placa.

Poetul german Rainer Maria Rilke a fost un om de o bunatate si sensibilitate rara, lucru apreciat de catre toti cei care l-au cunoscut. Student fiind, pe strada pe care mergea la universitate venea in fiecare zi o cersetoare, nici tanara, nici frumoasa, doar o simpla intruchipare a tristetii. Cersea cu ochii in pamant si cu mana intinsa, fara a scoate nici un cuvant. Din cand in cand, colegul si prietenul poetului ii mai dadea cate un banut, insa el niciodata. Intr-o dimineata, surprins de acesta atitudine, deoarece il considera un om foarte generos, colegul l-a intrebat : „Tu de ce nu-i dai nimic acestei femei ?”. Raspunsul poetului a fost : „Eu trebuie sa-i dau ceva pentru sufletul ei, nu doar cativa banuti, pe care oricum ii primeste de la tine sau de la altii”.
A doua zi poetul a venit cu un superb trandafir alb si i l-a daruit cersetoarei. Aceasta a tresarit, a ridicat capul din pamant, l-a privit uluita si a plecat strangand trandafirul la piept, ca pe cea mai nepretuita comoara. Cateva zile femeia nu a mai fost vazuta la locul obisnuit. Lipsa i-a fost remarcata, iar cand a revenit, cei doi studenti au rasuflat usurati. Revazand-o, colegul a intrebat : „Ce i s-o fi intamplat ? Oare din ce a trait ea in aceste zile ?”. Insa Rainer a raspuns : „Din trandafir”.

Ce s-ar putea intelege dintr-o astfel de povestire ? Ca exista oameni care simt intr-o mai mare masura nefericirea celorlalti. Par nepasatori, uneori distanti, insa in acest timp ei analizeaza si cauta o solutie de a ameliora ceea ce se mai poate ameliora, eventual vindeca. Nu este greu a observa tristetea sau nefericirea cuiva, pentru ca oricare dintre noi am trecut prin asemenea momente. Mai greu este, pana a lua hotararea de a pune in niste maini intinse „ceva” din inima noastra si de a-i invata si pe altii sa faca la fel. Se mai spune ca „mana care daruieste trandafiri pastreaza pentru totdeauna aroma lor”.

Mihaela – Theodora Popescu