Hippocrate a fost cel mai vestit medic al Greciei antice. A fost contemporan cu Democrit, Socrate, Platon si Aristotel – care il admira foarte mult si il denumea, ori de cate ori avea prilejul „marele medic”.
S-a nascut in anul 460 i.Chr. pe insula Cos aflata in Arhipelagul insulelor Sporade, intr-o familie care apartinea cultului lui Esculap, zeul grec al medicinei.
Mediul familial a fost un factor determinant in pregatirea si formarea sa, medicina sacerdotala si anatomia invatandu-le de la tatal sau Heraclide.
Un alt avantaj l-a constituit faptul ca pe insula unde s-a nascut si a crescut, era un sanatoriu celebru. Apeland la rationament si observatie, a studiat manifestarile bolilor, cautand o explicatie rationala a proceselor patologice.
Istoria psihologiei este tributara lui Hippocrate pentru faptul ca a stabilit distinctia intre tratamentul medical si conceptualizarea filosofica. In acest fel a contribuit la eliberarea medicinei de misticism, afirmand ca nu exista boli cauzate de zei. A avut reputatia unui medic practician si a cutreierat Macedonia, Tessalia si Tracia timp de mai multi ani, pentru a aduna cat mai multe informatii necesare studiilor sale.
In lucrarea intitulata „Despre aer, ape si locuri” a impus notiunea de mediu, afirmand ca anotimpurile, temperatura, apele, precum si dispunerea localitatilor, pot fi cauze ale maladiilor de care sufereau oamenii. A sesizat ca pozitia geografica poate predispune la maladii specifice, in sensul ca a studiat predispozitia la pneumonii a locuitorilor din zonele expuse spre Nord. A observat influentele climatului si ale solului asupra temperamentelor oamenilor, precizand ca tarile muntoase, cu paduri si umiditate, determina un temperament diferit fata de cel al locuitorilor din tinuturile uscate si joase.

A formulat principiul umorismului. La vremea respectiva erau cunoscute patru umori : sangele, limfa, bila galbena si bila neagra. Starea de sanatate presupunea aflarea acestora in echilibru, iar dezechilibrul insemna boala. Excesul de bila era considerat cauza febrei, iar amestecul sangelui cu limfa, cauza reala a frigurilor.
A considerat temperamentul expresia comportamentala a predominarii uneia dintre cele patru umori, iar acesta conceptie a fost preluata de continuatorii sai. Pornind de la aceasta idee, a ajuns la concluzia ca, o anumita medicatie poate fi eficienta pentru un anumit temperament si nu pentru un altul.
In lucrarea sa „Pronostic, prognoza si aforisme” a stabilit ca un medic poate prevedea evolutia ulterioara a unei boli, prin observarea unui numar mai mare de cazuri. A promovat principiul „nu exista boli, ci bolnavi”, a formulat ipoteza localizarii proceselor psihice in creier si a facut distinctia intre gandire si trairi. Datorita lui diagosticarea clinica a devenit stiinta.
O lucrare speciala a consacrat-o epilepsiei, a carei cauza o considera a fi lipsa de aer, datorata incapacitatii venelor de a transporta aerul la creier. Printre realizarile sale se numara si cateva inovatii medicale : a inventat un aparat de trepanare a creierului si a construit un scaun special „pentru reducerea luxatiilor si fracturilor”.
Scrierile si studiile sale sunt cuprinse intr-o colectie de lucrari intitulata „Corpus Hippocraticum”, considerate de catre toti specialistii a fi baza medicinei de astazi.
Hippocrate s-a stins din viata in anul 370 i.Chr. in localitatea Larissa din Tessalia, insa numele si renumele sau nu au fost uitate.
In zilele noastre, ca un continuu omagiu adus eforturilor sale, absolventii facultatilor de medicina rostesc juramantul lui Hippocrate.
Am scris toate acestea pentru a ne reaminti cine a fost « marele medic », articolul fiind doar o posibila piedica in calea uitarii.

Mihaela-Theodora Popescu