Sanatatea este bunul nostru cel mai de pret si tocmai de aceea, atunci cand ne facem urari, sanatatea este pe primul loc. Cei mai multi dintre noi, pentru a ramane sanatosi, facem o multime de eforturi. Optam pentru o alimentatie echilibrata, ne supunem periodic la diverse investigatii medicale si chiar acceptam o suferinta fizica temporara pentru a elimina o posibila suferinta fizica… permanenta.
Este greu de crezut, dar exista si persoane care-si doresc sa ramana bolnave. Personalul medical intalneste destul de des astfel de cazuri si imediat se solicita un control psihiatric. De ce? Pentru ca aceasta “dorinta” neobisnuita este de fapt o tulburare psihiatrica, o forma de mitomanie, asociata cu tulburari emotionale severe. Criteriile incadrarii in acest sindrom sunt cat se poate de clare: pacientul simuleaza/produce simptomele fizice sau psihice, cauzele externe sunt absente, iar motivatia actiunilor este rolul de pacient. Boala este simulata constient, existand o dependenta pentru spitalizare. Cei care o manifesta, au tulburari de personalitate si chiar se straduiesc sa ramana bolnavi, pentru ca au nevoia patologica de a fi ingrijiti. Atentia medicilor, asistentelor, familiei, prietenilor le face foarte bine, ii multumeste (dar numai temporar) si cred ei, ca ii si valorizeaza. Aceasta “valorizare” nu este gratuita. O platesc scump, cu destula durere fizica, deoarece medicii, atunci cand nu depisteaza cauza suferintei, recurg si la tehnici medicale invazive pentru a exclude posibilitatea unei boli reale.
Aceasta boala este cunoscuta sub denumirea de Sindromul Munchausen, denumire derivata de la un baron pe nume Von Munchausen, care isi exagera istorisirile militare si despre care s-a scris o carte celebra intitulata Aventurile baronului Munchausen. Cartea l-a facut cunoscut lumii intregi drept Mincinosul mincinosilor, un fel de parinte al exagerarii dar si al manipularii. Cartea am citit-o inca din copilarie, la vremea respectiva m-a pus serios pe ganduri, insa nu m-am imaginat vreodata ca voi ajunge sa studiez si o astfel de manifestare.
Specialistii sunt rezervati cand se discuta despre cauza declansarii acestui gen de tulburare. Se discuta mai mult despre factorii de risc precum: traumele suferite in copilarie, abuzurile, cresterea departe de parinti, lipsa afectiunii parintesti. Psihiatrii considera ca ar fi vorba de un cumul de factori, strans legati de dezvoltarea personalitatii precum si de experientele personale.

Da, am intilnit un astfel de caz. Stiam ca exista asa ceva, citisem cateva studii legate de acest aspect, insa realitatea s-a dovedit de-a dreptul socanta. Pacienta, spitalizata de mult timp, isi dorea sa fie paralizata si simula (cu succes) paralizia membrelor inferioare. Pana la urma, adevarul a iesit la iveala. “Imi este lene sa am grija de mine, asa ca prefer sa o faca ceilalti… in acest fel vad si cat de mult tin ei la mine!” a explicat ea…
Ar fi de precizat ca dorinta unora de a ramane bolnavi nu este o simpla prefacatorie, este patologie. Psihiatrii denumesc aceasta boala tulburare factica, considerand-o nu numai o tulburare foarte grava, dar si dramatica. De ce tocmai dramatica? Pentru ca pacientii afectati pot suferi multiple interventii chirurgicale fara a fi necesare. Multi dintre ei se muta de la un spital la altul, invocand simptome ciudate imposibil de diagnosticat. Daca au si cunostinte medicale precum si acces la medicamente, minciuna poate fi extreme de greu de dovedit. Cand sunt descoperiti, neaga orice acuzatie. Intrebati de ce mint, nu vor recunoaste niciodata ca atitudinea lor este o strategie de a se face remarcati. Pentru ei minciuna este un simplu instrument de manipulare care serveste doar intereselor personale.
Deosebit de periculoase sunt situatiile in care unii parinti, grav afectati de aceasta boala, pot induce simptome medicale false propriilor copii. Marturiile personalului medical din sectiile pediatrice sunt o dovada clara ca exista si astfel de cazuri.
Spre deosebire de ipohondrii, care sunt absolut convinsi ca au o anumita boala, cei care sunt afectati de acest sindrom sunt perfect constienti de actiunile lor.
Se mai poate face ceva pentru acesti oameni? Specialistii spun ca da. Din nefericire, putini pacienti de acest gen accepta un ajutor specializat. Cei care se hotarasc sa apeleze la ajutorul unui specialist, abordeaza cu mare dificultate acest subiect. De obicei se invoca anxietatea, alteori depresia, dar si oboseala cronica. Restul vine pe parcurs. Identificarea cauzei care a produs tulburarea este cel mai dificil pas. Urmatorii “pasi” pot fi un efort de lunga durata, dar ar fi singura alternativa recomandata. Toti cei care au reusit sa treaca prin asa ceva, au marturisit ca se merita. Odata vindecati, nici lor nu le venea sa creada ca au fost zile cand isi doreau sa ramana bolnavi.
Tot de atunci, marturisesc ca apreciaza din ce in ce mai mult urarile de sanatate…pe care, destul de tarziu, recunosc ca nu au apreciat-o… cat ar fi trebuit…

Mihaela-Theodora Popescu