Indiferent sub ce forma ar fi, neputintele pot avea un impact deosebit asupra celor care se confrunta cu ele, atat in calitate de martori cat si de protagonisti. Unele persoane au parte de mai multe, altele de mai putine, ceea ce poate pune numeroase semne de intrebare privind cauzalitatea lor.
“Ce am facut atat de grav incat sa am un baiat dislexic?” este intrebarea, de-a dreptul socanta, pe care mi-a adresat-o zilele trecute o mamica disperata.
Inainte de a ma gandi la un posibil raspuns, i-am remarcat privirea. Dincolo de disperare, am descoperit o nedumerire a carei cauza ar fi putut fi necunoasterea, eventual neinformarea corecta in legatura cu aceasta boala.
“Nu am competenta necesara pentru a va raspunde la aceasta intrebare, totusi, v-as putea explica ce este dislexia. Credeti ca v-ar interesa?” i-am raspuns eu.
A clatinat afirmativ din cap, indicand printr-un gest discret acceptul pentru prezentarea explicatiilor pe care ma oferisem sa i le ofer.
Dislexia nu inseamna retard mintal. Este o dificultate de invatare, de citire, dar si de redactare a unui text. Nu are nici o legatura cu nivelul de inteligenta, desi multi gandesc contrariul.
Termenul “dislexie” provine din limba greaca si se refera la o dificultate legata de cuvinte. Dislexia este considerata si o tulburare de invatare pentru ca, de obicei, este remarcata abia atunci cand micutii incep viata de scolar.
Oricat de mult s-ar stradui, copiii dislexici nu sunt ca ceilalti copii. Tocmai din acest motiv, parintii o considera o dizabilitate greu de inteles, in conditiile in care copilul lor nu parea a suferi de ceva. Pana cand afla despre ce este vorba, majoritatea parintilor considera batalia cu boala, o lupta pierduta inainte de a o incepe. Tendinta este de a cauta posibilii vinovati, ceea ce poate afecta in mod negativ psihicul acestor copii, dar si relatiile intre soti.
Abordarea atitudinala a unei asemenea boli, ar putea fi putin diferita daca s-ar lua in calcul faptul ca aproape 10% din populatia globului este afectata de dislexie. In prezent, posibilitatile de investigare si tratare a copiilor dislexici, ofera sanse reale de ameliorare si chiar de vindecare.
Nu cu multi ani in urma, cativa cercetatori de la Universitatea Oxford au descoperit ca posibila cauza a dislexiei ar fi o gena. Factori de risc sunt considerati a mai fi: anumite leziuni ale sistemului nervos datorate unor complicatii la nastere, nasterea prematura, leziunile craniene si intracraniene, obligarea copilului de a folosi mana dreapta cand este stangaci, convietuirea in familii bilingve, etc.

Investigatiile medicale facute dislexicilor, au evidentiat existenta unor neconcordante neuronale, precum si a unei simetrii intre diverse zone ale creierului. Despre copiii cu dislexie se spune ca folosesc doar partea dreapta a creierului, cauza fiind inca necunoscuta.
Desi au mari probleme de orientare, organizare, de scriere si citire, sunt dezordonati si nu de putine ori dificili, acesti copii pot avea o imaginatie deosebita, sunt creativi, intuitivi si pot avea mari abilitati artistice.
Dislexia poate fi suspectata si de la varste mai mici decat cea scolara, pornindu-se de la cateva simptome caracteristice, usor observabile la: nivelul miscarilor, in vorbire, in orientarea spatiala si in timp, in memorie si comportament. La varste mici, copilul dislexic poate prezenta intarzieri in dezvoltarea vorbirii, poate avea un vocabular de cuvinte mai sarac, poate incepe sa mearga tarziu, confunda des stanga cu dreapta, se incalta invers, se rataceste in locuri cunoscute, este nesigur, nu remarca diferentele intre obiecte, memoreaza si se acomodeaza greu.
Ceea ce pentru ceilalti copii pare a fi simplu, pentru un asemenea copil, este de-a dreptul imposibil de realizat. Intelege destul de repede ca este diferit si sufera cumplit datorita esecurilor repetate. Invata greu literele, le confunda cu usurinta, omite sau adauga litere cuvintelor pe care le citeste, greseste silabe, face greseli de ortografie, citeste lent. Are dificultati in ceea ce priveste vorbirea, in sensul ca nu pronunta corect, propozitiile sunt incomplete si de cele mai multe ori, frazele raman neterminate.
Cea mai mare spaima a parintilor apare atunci cand se observa incapacitatea de a intelege continutul textelor pe care acesta le citeste. Incapacitatea de a povesti un text citit, poate declansa reprosuri din partea parintilor si grave procese de constinta din partea copilului, cu posibile urmari in ceea ce priveste comportamentul de mai tarziu.
Psihologul sau psihoterapeutul este cel care poate pune un diagnostic cert de dislexie, nicidecum familia si nici cei apropiati, exceptand cazurile cand acestia sunt persoane specializate in acest domeniu. Copiii suspectati sunt evaluati cu ajutorul mai multor teste: lingvistice, matematice, cognitive, etc.
S-au inregistrat o multime de cazuri cand, destui copii dislexici au fost catalogati, de catre cadre didactice insuficient pregatite psihopedagogic, drept retardati si au fost indrumati spre scoli speciale, ceea ce le-a diminuat semnificativ sansele de ameliorare. Insuccesul scolar este doar efectul, nu cauza nereusitei lor, dar asta poate fi greu de priceput !
Este adevarat, acesti copii au reale dificultati, insa dificultatile lor vizeaza doar procesarea informatiilor pe care le primesc. Invatamantul traditional ii dezavantajeaza clar, deoarece presupune utilizarea unor metode didactice de invatare care vizeaza mai mult asimilarea decat modalitatea de procesare a informatiilor.
Pentru a putea compensa neputintele pe care le au, pentru acesti copii au fost create metode speciale de terapie, metode asimilate de catre un numar destul de mare de specialisti, dispusi sa ajute si sa schimbe ceva mai mult decat o mentalitate.
Educatia personalizata, motivarea afectiva, folosirea unor tehnici complementare de instruire, pot avea efecte spectaculoase.
Din punctul meu de vedere, a avea un copil este o mare responsabilitate. Cu nevoi speciale sau nu, odata aparuti, copiii trebuie ajutati sa descopere lumea si nu trebuie pierdut din vedere faptul ca, insuccesele din copilarie pot lasa marcaje psihice adanci.
Fara un sprijin din partea familiei se pot dezvolta complexe grave impreuna cu un puternic sentiment de inadecvare. Fara afectiune se poate dezvolta un permanent comportament de autoaparare.
Primind un sprijin real, ei se pot transforma dintr-o problema, intr-o veritabila solutie la acea problema, fiind cel mai bun exemplu pentru cei care s-au indoit vreodata de reusita lor.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor OnLine al Revistei InfoTerapii
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici