De ce comunicarea cu cei afectati de tulburari cognitive este atat de problematica?

Tulburarile cognitive fac parte din categoria de tulburari psihice caracterizate prin deprecierea memoriei, gandirii si perceptiei. De ce “cognitive” si nu altceva? Pentru ca semnificatia termenului “cognitiv” este “proprie gandirii, referitor la cunoastere, care apartine cunoasterii”.
Am hotarat sa abordez si un asemenea subiect, impresionata de suferinta cauzata de dificultatile de comunicare dintre un pacient varstnic, afectat de serioase tulburari cognitive si fiul sau, nevoit de mai mult timp, sa-l ingrijeasca de unul singur.
“Nu inteleg ce imi spui!” era permanentul raspuns al batranului, spre disperarea fiului sau, care-i raspundea de-a dreptul ingrozit “Iar eu nu mai inteleg ce vrei de la mine!”.
Pentru a intelege de ce comunicarea intre cei doi devenise atat de problematica, va voi prezenta, intr-un mod cat se poate de sintetizat, anumite aspecte, cunoscute indeosebi de cei care s-au confruntat cu asa ceva.
Bolnavii cu tulburari cognitive pot pune intr-o mare dificultate pe cei care ii ingrijesc, mai ales, daca cei nevoiti sa faca acest lucru, nu au o pregatire medicala. Alterarea progresiva a functiilor cognitive precum: memoria, capacitatea de invatare si adaptare, atentia, orientarea, limbajul, gandirea, pot afecta, intr-o foarte mare masura, capacitatea de a comunica. Pot fi insotite de tulburari de comportament, de importante tulburari ale controlului emotional, precum si de unele modificari ale personalitatii. Cu cat pierderile de memorie devin mai semnificative, incep a fi urmate si de alte probleme. De exemplu, pot deveni frustrati atunci cand nu-si gasesc cuvintele dorite, atunci cand pierd lucruri, cand uita numele unor persoane sau evenimente importante pentru ei. Grav este si ca igiena lor personala va lasa de dorit… ceea ce poate insemna, in multe cazuri, debutul dementei senile. Gandirea li se incetineste progresiv si pot face tot felul de lucruri lipsite de logica. In societate se pot purta jignitor, dar pot deveni si anxiosi. Cu timpul, capacitatea de a vorbi scade si din acel moment, dificultatile de comunicare se transforma intr-o mare suferinta pentru ambele parti.
Ce s-ar putea face?

Sa va asezati cat mai aproape de cel afectat, preferabil in fata sa, astfel incat sa va poata auzi si vedea cat se poate de bine (ar fi foarte bine sa le procurati din timp ochelarii adecvati); sa nu puneti intrebari in timp ce priviti in alta directie sau cand stati cu spatele; daca auzul le este afectat, un aparat auditiv ar putea fi o solutie ajutatoare; sa folositi cuvinte uzuale si propozitii cat mai scurte; sa vorbiti rar, clar si sa nu le solicitati detalii; sa dovediti ca va intereseaza ce va spun si mai ales sa nu contraziceti, acest lucru neavand nici un rost.
Chiar si mentinerea unei simple conversatii poate fi, pentru cei afectati de tulburari cognitive, un mare efort. Avand in vedere sentimentele de frustrare, irascibilitatea si nervozitatea acestor bolnavi, recomand o deosebita prudenta, intrucat in fractiuni de secunda pot deveni foarte agresivi, nu numai verbal. Sublinierea ideii ca ar suferi de o tulburare nervoasa, poate declansa un veritabil acces de furie, posibil si o stare depresiva cu consecinte neplacute.
Tanarul respectiv nu exagera cu nimic atunci cand afirma “Eu nu mai inteleg ce spui”, pentru ca degradarea neuronala a tatalui isi spunea cuvantul. Neavand o pregatire in domeniul medical, fiul nu reusea sa priceapa cum de tatal sau, un om cu o serioasa pregatire intelectuala, nu mai putea intelege lucruri atat de simple… La randul sau, suferea cumplit gandindu-se ca el este de vina, nefiind in stare de a se face inteles.
Cand ne-am cunoscut, tanarul respectiv ajunsese in pragul unei depresii si, datorita privarii de somn pe timpul noptii, slabise mai mult de 10 kilograme. L-am convins ca el nu are nici o vina, dupa care m-am axat pe explicarea dificultatilor comunicarii cu acest tip de bolnavi. I-am propus cateva recomandari, pe care le prezint si celor interesati. Cateva dintre acestea ar fi urmatoarele: sa ajutati doar atat cat au nevoie pentru a intarzia cat se poate de mult, dependenta de ajutorul dumneavoastra; sa le setati televizorul sau radioul pe canale cat mai lipsite de violenta; sa-i implicati in activitati placute, in functie de posibilitatile lor fizice; sa evitati spitalizarile repetate, intrucat acestea le pot afecta iremediabil starea emotionala; sa evitati investigatiile medicale invazive si dureroase, capacitatea lor de a indura durerea fiind mult diminuata datorita varstei inaintate; atat cat se mai poate, sa le aratati afectiune, nicidecum ignorare, amintindu-le, cat mai des cu putinta, cine sunteti… pentru a nu trai cu impresia ca au fost abandonati de proprii copii.
Medicatia poate fi si ea de un mare ajutor, dar numai prescrisa de catre un medic specialist, nicidecum dupa sfaturile vecinilor sau ale prietenilor.
De retinut ar mai fi ca, descoperite si tratate din timp, tulburarile cognitive se pot ameliora, aceasta putand insemna o imbunatatire clara a vietii, atat a celor afectati, cat si a celor implicati in ingrijirea lor.
Da, este o realitate indiscutabila, comunicarea cu acest tip de bolnavi poate fi extraordinar de dificila. Diferentele intre protagonisti isi vor spune mereu cuvantul, iar suferinta emotionala poate fi cel putin semnificativa, atingand cote pe care, neexperimentand, nici nu vi le puteti imagina.
Majoritatea celor cu care am discutat despre acest subiect, considera ca le-ar fi imposibil de a suporta asemenea dificultati, insa una este sa ganditi (eventual sa va imaginati) si alta sa suportati.
Ideal ar fi sa nu o experimentati niciodata si daca puteti, nici sa-i judecati pe cei, deja, implicati. Detasarea emotionala ar putea fi o solutie, dar sunt atat de rare persoanele care pot practica asa ceva, incat nu are rost sa mai discutam.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor OnLine al Revistei InfoTerapii
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici