Daca prin anii ’70 tinerii preferau sa se casatoreasca mai de timpuriu si sa devina parinti inainte de a implini varsta de 25 de ani, in ziua de azi a aparut o atitudine destul de reticenta fata de casatorie si fata de ideea de a avea copii fara o minima stabilitate financiara. Sondajele de opinie au evidentiat posibilele cauze, iar rezultatele au fost indelung comentate. O astfel de cauza ar fi rata crescuta a divorturilor. Sa fi devenit oamenii mai putin compatibili, mai putin toleranti unii cu ceilalti, mai pretentiosi, ce se intampla de fapt?
Se pare ca neintelegerile majore pot sa anuleze tot: juraminte, promisiuni, sentimente de iubire, amintiri frumoase, respect. Efectele separarii si apoi ale divortului se resimt de catre ambii parteneri, chiar daca, uneori, se mimeaza indiferenta. Dar daca cei doi sunt si parinti, atunci copiii lor ce devin? Doar niste victime colaterale?
Psihologii sunt de alta parere, bazandu-se pe indelungi studii, ce pot demonstra ca lucrurile stau putin altfel. Chiar daca parintii sunt extrem de afectati de propriile probleme, poate exista o anumita preocupare privind felul in care le vor reactiona copiii. Preocuparea unui astfel de parinte, m-a impresionat in mod deosebit. Intrebarile la care a trebuit sa-i raspund, m-au determinat sa ma documentez si m-au ajutat sa analizez cu mare atentie efectele psihice si fizice pe care le poate determina divortul parintilor. Copilul nu uita, iar problemele copilariei raman in mintea sa toata viata. Cine crede altfel, se inseala amarnic…
Aparitia unui copil poate schimba destul de mult viata unui cuplu. Relatia de cuplu se dezvolta nu numai din punct de vedere afectiv, ci si emotional. Totusi, pentru o multime de oameni, nici macar aparitia unui copil nu reuseste sa le transforme nefericirea. Acest lucru se resimte si de acel copil, nu numai de catre parinti. Copiii sunt foarte sensibili, insa reactioneaza diferit in functie de capacitatea de a intelege ce se intampla. Acest gen de suferinta se manifesta in functie de tipul de personalitate si de varsta pe care o au in momentul producerii evenimentului.
Copiii mici pot sa sufere tulburari ale somnului, pot deveni plangaciosi, isi pot schimba obiceiurile, pot avea accese de furie si nu pot intelege de ce lipseste celalalt parinte.

Copiii de varsta prescolara pot deveni din ce in ce mai dependenti de parinte, mai tematori atunci cand sunt lasati la camin, gradinita sau la bunici, uita frecvent diverse indatoriri si incep sa piarda obiectele la care tin. Unii ajung sa creada ca sunt cauza conflictului intre parinti, ajungand chiar sa se invinovateasca. Incearca din rasputeri sa normalizeze situatia devenind excesiv de cuminti.
Copiii de varsta scolara se manifesta fie prin ingrijorare, fie prin tristete, fie prin revolta si manie. Poate interveni o alternare a starilor de voiosie cu cele de indispozitie. Rezultatele scolare pot avea de suferit datorita incapacitatii de a se concentra la ore. Pot deveni introvertiti, isi pierd increderea in ceilalti, dezvolta o teama de relatii, se pot maturiza prematur. Daca copiii sunt lasati timp indelungat in grija bunicilor si li se mai inoculeaza si ideea ca intotdeauna iubirea se sfarseste, la maturitate, se poate instala teama de relatii serioase, chiar negarea rolului casatoriei. De ce ? De frica de a nu mai fi parasiti…
Unii isi asuma responsabilitatea de a-i impaca pe parinti, subiect destul de exploatat de cinematografia mondiala. Filme de acest gen precum “Kramer contra Kramer’’, “Campionul”, “Tata de duminica”, etc, sunt foarte apreciate si au constituit veritabile lectii de comportament pentru mai multe generatii de parinti.
Daca divortul devine singura optiune a ambelor parti, copilul poate fi ajutat in primul rand, de parintii sai. Cum? Explicandu-i cu mult tact ce se intampla… De ce cu mult tact? Pentru ca tulburarile ce pot aparea pot fi si de natura fizica. Bolile cardiace si enurezisul nocturn (udarea patului in timpul noptii) sunt doar doua dintre ele.
Pentru adolescenti, divortul parintilor este o problema mult mai complicata. Durerea sufleteasca se poate manifesta prin comportamente violente, fuga de acasa, chiulul de la scoala, refugiul in sex, alcool, droguri, chiar depresii insotite de suicid. In cazul in care refuza sa discute aceasta problema cu proprii parinti, ar fi recomandat sa li se ofere alternativa de a discuta cu cineva specializat (psihoterapeut, consilier scolar), pentru a atenua stresul asociat acestui gen de trauma. Ceea ce ar fi de retinut este ca, nu numai parintii sunt afectati atunci cand divorteaza.

Manifestarile copiilor sunt un fel de a le atrage atentia, dar si un real motiv de ingrijorare.
La un moment dat, respectivul parinte m-a intrebat “Ce am voie sa fac si ce nu?” Eu nu puteam raspunde “Aveti voie sa…, nu aveti voie sa…”
Am raspuns cam asa “Va puteti ajuta copilul sa treaca peste acest divort facandu-l sa inteleaga ca divortati de celalalt parinte si nu de el, iar pe viitor ii veti fi alaturi, atat la bine cat si la greu.
Daca este prescolar, vizitati-l des, plimbati-l, jucati-va cu el, incurajati-l sa-si faca prieteni de varsta lui si nu uitati sa-i explicati ca nu trebuie sa se simta deloc vinovat de decizia pe care ati luat-o.
Daca este scolar, implicati-va real in viata lui, nu doar contribuind material la cresterea si educarea sa. Manifestati-va afectiunea, copiii avand mare nevoie de iubire. Nu incercati sa i-o cumparati oferindu-i cadouri dese si scumpe.
Daca este adolescent, gasiti-va timp pentru a discuta ideea ca oamenii sunt diferiti, la fel si relatiile care apar intre ei, ca succesul sau insuccesul unei relatii depinde in mare masura de compatibilitate, nicidecum de intensitatea unor sentimente, uneori “dictate” si de hormoni. Aveti in vedere posibilitatea ca adolescentul sa fie aparatorul parintelui cel mai afectat (de obicei mama). Nu aruncati cu noroi in celalalt, nu criticati, nu oferiti detalii din viata intima. Riscati ca din acuzator sa deveniti, nici mai mult nici mai putin, acuzat”.

Cel care mi-a solicitat cele cateva recomandari, era singurul vinovat si chiar a recunoscut cu sinceritate acest lucru. Spre deosebire de altii, a inteles cat de importanta poate fi atitudinea sa, astfel incat copilul sa nu se simta abandonat. Si-a manifestat permanent responsabilitatea deciziei sale si a ales o comunicare echilibrata, diminuind foarte mult impactul negativ pe care l-a avut divortul asupra unicului sau copil.
In instanta divortul este de doua feluri “cu copii” si “fara copii”. In viata de toate zilele poate fi “cu scandal” si “fara scandal”. Intr-un asemenea scandal copiii pot deveni obiect de tranzactie si se pot produce traume serioase pentru tot restul vietii.
Cand cuplurile se despart din cauza violentei conjugale, divortul poate deveni doar un rau necesar. Copiii isi vor aminti intreaga viata certurile parintilor, injuriile, cum se loveau unul pe altul, asigurandu-si un adevarat bagaj de amintiri neplacute. Ulterior, pot dezvolta o agresivitate sporita, eventual o fobie fata de certuri, influentand mult relatiile in care se vor implica, ca si adulti.

Pornind de la constatarea ca unii copii accepta sa vorbeasca cu usurinta despre divortul parintilor, iar altii nu, specialistii sunt de parere ca divortul ar trebui perceput ca un subiect deschis, alegandu-se cu mai mare grija momentul abordarii acestuia. Unii copii se dovedesc ceva mai diplomati, nu refuza, insa raspund politicos “nu acum, vorbim alta data”. Este semnalul prin care ei avertizeaza ca este ceva prea dureros, nefiind momentul potrivit pentru a discuta.
In instanta se poate castiga aproape totul, incepand de la custodie pana la averi considerabile. Precizarea “aproape” sugereaza ceva, anume ca sunt lucruri care nu pot fi cumparate si nici simulate. Despre asa ceva pot povesti, mai mult decat impresionant, cei care au fost candva, “doar” niste victime colaterale.
Eu ma opresc aici, invitandu-i pe cei care au mai multe de povestit, sa ma completeze.

Mihaela-Theodora Popescu