Ati auzit expresia “proastele obiceiuri mor greu” ? Probabilitatea de a fi auzit-o este foarte mare, intrucat adultii din ziua de azi o utilizeaza destul de des, indeosebi atunci cand se sugereaza faptul ca este foarte greu a te debarasa de (unele) proaste obiceiuri. Nu mi-am propus sa vorbesc despre vicii, nici despre proaste maniere, ci despre prostul obicei al unor oameni de a “investiga” prin intrebari indiscrete problemele de sanatate, mai mult sau mai putin vizibile, ale celor cu care se intampla sa vina in contact.
Exista falsa impresie ca atunci cand incepi sa cunosti pe cineva ai si dreptul de a-i pune intrebari ceva mai personale. De cele mai multe ori, aceste intrebari vin “precum nuca in perete” si ranesc sufletul celui caruia i se adreseaza, intr-un mod incredibil de imaginat. V-am surprins cu o astfel de afirmatie ? Si, ca sa nu mi se mai reproseze “ti-a iesit bine partea de teorie, dar lipsesc exemplificarile”, va voi exemplifica cele afirmate cu o intamplare foarte trista la care am asistat de curand.
Intr-o zi ma aflam la cumparaturi. Asteptam cu nerabdare sa achit ceea ce cumparasem, privind din cand in cand la vanzatoarea care se misca parca in reluare, apoi la cei aflati in fata mea, care nu se sfiau deloc a-si manifesta galagios nemultumirea in legatura cu rapiditatea incasarii contravalorii celor cumparate.
Cu toate acestea, mi-au atras atentia doi tineri, un baiat si o fata, aflati cred, la o prima intalnire. Ce cautau in supermarket si nu in parc, la o pizza sau la o cofetarie, nu am de unde sa stiu… in cos nu aveau mai nimic… Ceea ce m-a surprins a fost faptul ca, acel tanar punea tot timpul intrebari. Se aflau chiar in fata mea, asezati la coada si in acest fel, fara sa vreau, am asistat la penibila discutie.
Fara a banui vreo clipa ce pregatire am si cu ce ma ocup, el a continuat cu intrebarile, devenite din ce in ce mai indiscrete. Unele m-au facut sa zambesc, altele sa-mi amintesc expresia “rau e sa fii prost”, utilizata tot mai des de catre un binecunoscut crainic radio de pe la noi.
Ce credeti ca a mai intrebat-o? “Imi spuneai ca ai o problema de sanatate, am observat-o imediat, e vizibila, dar nu se mai poate face nimic ? Doctorii ce zic ? E pacat de tine, esti tanara, destul de draguta, tu chiar vrei sa fii asa toata viata ?”.

In acel moment pur si simplu am inghetat, desi afara termometrul se apropia de 30 de grade Celsius, iar in magazin aparatele de aer conditionat nu erau pornite. Raspunsul domnisoarei a fost cat se poate de direct “Nu se mai poate face nimic si aceasta este opinia mai multor medici. Este greu de acceptat, dar nu imposibil… Ai tu vreo recomandare in sensul acesta ?”.
Sa nu va imaginati ca era medic, avea cu totul si cu totul o alta pregatire, de care era foarte mandru, desi eu ma indoiesc ca ar fi fost si aceea adevarata ! Sirul de intrebari in legatura cu boala au continuat si numai stapanirea de sine pe care o am de ceva timp, m-a ajutat sa nu intervin. Am remarcat imediat impactul psihologic al acelor intrebari asupra tinerei. Se stapanea perfect, doar privirea trada ceea ce simtea ea cu adevarat. Ceea ce a urmat nu mai conteaza si nici nu am de unde sa stiu daca si cum a evoluat relatia lor.

Dar ce ar trebui inteles si totodata invatat, dintr-o asemenea intamplare ?
Ca diferenta intre oameni consta nu numai in abordare, ci si in capacitatea de a accepta cu demnitate ireparabilul ! Stiu ca ar putea fi dificil de acceptat, ceea ce nu poate fi inteles… In asemenea situatii, eu cred, ca o asemenea capacitate, nu rezulta doar din instruirea acumulata, sau din experienta, ci si din capacitatea celor in cauza, de a-si depasi mai intai, iluziile si apoi complexele personale. Capacitatea de a accepta ireparabilul datorat unei boli, nu se invata, se autoinvata, iar aceasta putere vine din interiorul unei fiinte care si-a gasit un anume echilibru, mai greu de pastrat decat de realizat. Este asta o infantilizare? Din contra, este o dovada a unei maturizari care ofera noi oportunitati de a descoperi si altceva…
Pentru gestionarea cu succes a unor situatii speciale s-au scris carti, prin intermediul carora, cei interesati, sunt instruiti referitor la ce este bine sa faca si ce nu. Concret, cum sa manance, cum sa se imbrace, cum sa vorbeasca, cum sa gesticuleze, in general, cum sa faca fata in mod onorabil in fata celorlalti.
Despre capacitatea de a accepta ireparabilul datorat unei boli nu s-a prea scris. Scriind acest articol, incerc a contribui cumva la corectarea acestor atitudini suparatoare si la explicarea celor care, inca nu au inteles cum ca, mai exista si oameni care au capacitatea de a accepta un asemenea ireparabil, bucurandu-se atat cat pot sau cat li se permite, de miracolul de a fi in viata.

Mihaela-Theodora Popescu