Distimia, doar o persistenta a dispozitiei depresive?

Despre persoanele care atrag atentia prin pesimism, stima de sine scazuta, prin pierderea generalizata a interesului pentru propria viata cat si pentru orice activitate, se spune ca sunt afectate de depresie.
Acest gen de manifestari sunt greu de suportat dar si de ignorat. De catre cine? Atat de catre cei care le observa, de catre cei care le constientizeaza, dar si de cei instruiti sa le recunoasca si sa le trateze.
Diferente exista, atat in ceea ce priveste intensitatea, severitatea cat si perioada vietii in care se manifesta. Tocmai aceste diferente sunt considerate de catre specialisti, indiciile necesare pentru o stabilire corecta a diagnosticului.
Nu cu mult timp in urma, cineva imi spunea “Ca e depresie sau distimie, tot aia e, doar incep cu aceeasi litera, nu?”. Remarca “doar incep cu aceeasi litera” m-a facut sa zambesc. Ma gandeam sa-i raspund “Abordarea terapeutica a unei tulburari nu este un rebus!”, dar am realizat ca, nefiind o persoana instruita in acest domeniu, observa doar ce se putea observa… destul de usor…
Am hotarat sa-i raspund intr-un alt fel, oferindu-i, cat mai clar si cat mai concis cu putinta, cateva informatii menite a clarifica in ce consta diferenta.
Intrucat simptomele depresive sunt mai putin severe, distimia este considerata o forma usoara de depresie. Ceea ce o caracterizeaza este persistenta timp de cel putin doi ani a unei stari de tristete si lipsa de interes, foarte rar fiind prezente ideile de suicid.
Cunoscuta anterior sub denumirea de nevroza depresiva, aceasta tulburare a fost inclusa in categoria tulburarilor afective.
O cauza precisa a distimiei ramane necunoscuta, insa cercetarile efectuate pana in prezent au identificat doar cateva posibile cauze: biochimice – anumite modificari chimice de la nivelul creierului, genetice, dar si de mediu.
Distimia poate aparea destul de devreme, in copilarie sau adolescenta. Distimia cu debut precoce apare inainte sau in jurul varstei de 21 de ani. Cea care apare dupa aceasta varsta se numeste distimie cu debut tardiv. La copii si adolescenti, dupa 1 an de dispozitie depresiva, insotita de simptome precum: o stima de sine scazuta, fatigabilitate, sentimente de neadecvare, dificultati de concentare, slaba capacitate de memorare, tulburari de somn, modificari ale apetitului, iritabilitate; distimia poate deveni o certitudine.
Prevalenta bolii este in jur de 3% si este de 2 ori mai frecventa la femei decat la barbati. Din nefericire, este o tulburare cronica care necesita un tratament special.
Adultii diagnosticati cu tulburare distimica au probleme serioase in luarea deciziilor, evita activitatile sociale, resimt o oboseala cronica si o lipsa a eficientei personale. Lipsa de speranta afecteaza mult calitatea vietii pe care o duc.

Daca simptomele prezentate anterior persista de ceva timp, cel mai indicat ar fi un consult medical, chiar si la medicul de familie. Pentru eliminarea altor posibile alte afectiuni, medicul poate efectua un examen medical general, constand in verificarea semnelor vitale, a inaltimii, a greutatii, in ascultarea plamanilor si a inimii. Se mai poate recomanda efectuarea unor teste de laborator in vederea verificarii functiei tiroidiene, a celei hepatice, o hemoleucograma completa, etc. Numai daca considera ca ar fi cazul, tot medicul de familie poate recomanda un consult psihiatric.
Celor care se intreaba cum decurge un consult psihiatric, le pot preciza ca o asemenea consultatie este asemanatoare unui interviu. Medicul pune intrebari despre dispozitie, despre ganduri, despre comportament, despre momentul in care au fost sesizate primele simptome, despre felul in care a fost afectata viata si activitatea. Pacientul poate intreba despre intreaga simptomatologie a acestei tulburari, despre complicatii, medicatia ce urmeaza a fi ingerata, optiunile de tratament, etc. In anumite situatii, pacientul poate fi rugat sa completeze un chestinar sau mai multe.
Terapia tulburarii distimice presupune combinarea medicatiei cu psihoterapia, insa alegerea tipului de tratament depinde de mai multi factori, intre care : severitatea bolii, starea fiziologica, capacitatea de a tolera medicatia, metodele anterioare de tratament, istoricul medical si nu in ultimul rand, existenta unor servicii de sanatate mintala in zona de resedinta a pacientului.
Din punct e vedere farmacologic se recomanda antidepresivele serotoninergice, cele triciclice si inhibitorii IMAO (de regula, ca o ultima alegere, avandu-se in vedere efectele secundare pe care le produc).
Psihoterapia interpersonala poate reduce mult simptomele depresive, intrucat il ajuta pe pacient sa-si clarifice ideile personale si sa le afirme numai atunci cand isi doreste.
Psihoterapia cognitiv-comportamentala ajuta pacientul sa identifice erorile de procesare a informatiilor, erorile cognitive si de gandire, dupa care se invata noi modalitati si strategii de abordare / confruntare a problemelor.

Netratata, distimia se poate complica, iar complicatiile pot fi destul de grave: depresia majora, dificultati serioase de relationare, izolarea sociala, probleme profesionale, abuz de substante, scaderea productivitatii, chiar si un comportament suicidar.
Distimia face parte din categoria tulburarilor de dispozitie cu o evolutie cronica si poate avea frecvente recaderi. Importanta suportului familial, social, a prieteniei adevarate si dezinteresate pot fi esentiale in procesul ameliorarii dar si a vindecarii ei.
O tulburare care dureaza atat de mult timp, poate “plictisi” pacientul sa-si urmeze corect si constant tratamentul prescris. Pentru evitarea acestui inconvenient, medicii recomanda, in paralel, activitatea fizica si exercitiile. Daca acest lucru nu este posibil, plimbarile lungi, dar si gradinaritul pot avea rezultate benefice.
Ar mai fi ceva de adaugat. Eu consider ca informarea corecta si completa a pacientilor distimici ii poate motiva suficient sa nu abandoneze. Ce anume? Cursa la care s-au inscris, vizandu-si propria vindecare…

Mihaela-Theodora Popescu