Ce se intampla cu psihicul femeilor dupa ce nasc

Nasterea unui copil este unul dintre marile evenimente ale vietii, insa sentimentele si emotiile care il insotesc, pot varia de la un caz la altul. Mamicile care s-au confruntat cu o sarcina dificila asteapta momentul nasterii ca pe o eliberare, ca pe un posibil sfarsit al unor suferinte fizice cu care se confrunta de ceva timp si inceputul unei fericiri mult asteptate. Alte mamici asteapta momentul nasterii ca pe o implinire a unei misiuni fata de familie si societate. Replica “m-am maritat, trebuia sa urmeze un copil” imi aminteste de vremurile cand exista un plan de indeplinit si de felul in care se luau anumite angajamente. Altele, in ciuda bucuriei care le invadeaza existenta, se imbolnavesc, dar pastreaza tacerea, gandindu-se ca ceea ce simt ar fi ceva… inexplicabil.
Povestile spuse adultilor se aseamana mult cu cele spuse copiilor, insa au un alt rol. Care ar fi acesta? De a exemplifica, de a sugera, de a recomanda intr-un fel cat se poate de discret, o solutie care a functionat in situatii similare.
De obicei, eu sunt cea care spune povestile, indeosebi cele terapeutice, dupa care urmeaza comentariile. Stiam ca se poate si invers, dar de experimentat nu experimentasem niciodata… pana zilele trecute, cand m-am intalnit, pur intamplator, cu o veche cunostinta care m-a intrebat :
– Cunosti povestea “De ce tac pietrele?”
– Nu, insa m-ar interesa…
– Serios? Accepti si rolul asta?
– Da, dar nu in mijlocul strazii.Te pot asculta la mine acasa la o ceasca de ceai…
Zis si facut. De ce atata disponibilitate? Pentru ca experienta mea de pana acum, m-a invatat ca atunci cand o persoana adulta initiaza o astfel de discutie, are intr-adevar ceva de spus (sau de intrebat). Si acum urmeaza povestea…

Se spune ca ucenicul unui celebru maestru oriental reusise sa ajunga la o mare intelepciune doar intrebandu-se care ar fi povestea oricarui lucru pe care il vedea. Despre case spunea ca pot spune povestea celor care le locuiesc, despre gradini ca ar spune povestea celor care le intretin etc., pana cand, intr-o buna zi, a observat o simpla piatra si s-a intrebat ce poveste ar putea spune ea. Ani de zile a cautat raspunsul la aceasta intrebare. Pentru ca nu l-a putut gasi, a ajuns la concluzia ca pietrele tac. Aflat pe patul de moarte si-a chemat ucenicii si i-a intrebat “De ce oare tac pietrele?” Fiecare a raspuns asa cum s-a priceput, insa numai unul a reusit sa-i dea mult asteptatul raspuns “Poate si pentru ca nimeni nu este dispus sa le asculte”.
Am inteles imediat ce dorea sa-mi spuna. Mesajul povestii se referea la faptul ca unii oameni, desi par niste singuratici impenetrabili, tac pentru ca isi imagineaza ca nimeni nu ar fi dispus sa-i asculte. Intuind rapid ce-si doreste, i-am precizat ca sunt dispusa sa o ascult in continuare. Bucuroasa, mi-a zambit cu subinteles si a inceput o alta de poveste, nu despre intelepti, discipoli, printi si printese, ci despre o suferinta cu care se confrunta de ceva timp si pe care nu o putea intelege.
Cu acordul dansei si sub protectia anonimatului interlocutoarei mele, va voi prezenta acest caz spre informarea celor interesati.
“Dupa nasterea baietelului meu, am inceput sa ma simt din ce in ce mai rau. Nu este vorba despre o durere fizica, ci de cu totul altceva. M-a cuprins o tristete greu de descris in cuvinte. Am grave tulburari de somn. Lipsa somnului si plansul copilului, mi-a declansat o stare de iritabilitate pe care nu am avut-o niciodata. Mi-am pierdut interesul pentru orice activitate. Ma comport ca un robot specializat in schimbarea de scutece si incalzirea biberoanelor cu lapte sau ceai. Sotul imi reproseaza lipsa de interes si afectiune. Nu intelege ce ma nemultumeste, adevarul este ca nici eu nu mai inteleg nimic! Ne-am dorit un copil si iata ca-l avem (si baiat pe deasupra), buna situatie materiala pe care o avem nu mai este un secret pentru nimeni, suntem sanatosi… Care ar putea fi explicatia unei asemenea anxietati, dar despre care nu am indraznit sa vorbesc pana astazi?”.
I-am raspuns urmatoarele : “Genul de suferinta, pe care o resimti dupa nasterea fiului tau, nu este doar o anxietate inexplicabila. Poate fi o afectiune medicala care se numeste depresie postnatala sau depresie post-partum. In literatura de specialitate poate fi gasita si sub denumirea prescurtata de DPP. Nu te mai gandi ca esti un caz singular, statisticile au demonstrat ca de aceasta afectiune pot suferi peste 15% dintre femeile care au nascut, mai ales in primele patru-cinci luni de la nastere. Post-partum-ul este perioada imediat urmatoare expulzarii fatului, insa simptomele pot debuta inca din perioada antenatala, in special la femeile cu istoric de tulburari emotionale.
Posibilele cauze ar putea fi: dereglarile hormonale intervenite dupa nastere, o pierdere masiva de vitamine si minerale precum si oboseala extrema cauzata de ingrijirea bebelusului.
Diagnosticul de depresie post-partum poate fi pus daca exista un minimum de cinci dintre urmatoarele simptome: tristete persistenta, anxietate severa, tulburari de somn, pierderea interesului pentru activitatile zilnice, fatigabilitate, sentimente de disperare, de inutilitate, de vinovatie, modificari bruste de atitudine, dificultati in luarea deciziilor, ganduri de suicid.
Factori de risc sunt considerati a fi: o sarcina nedorita, suportul social diminuat (sau inexistent), alterarea relatiei de cuplu, istoricul de tulburari emotionale pentru care, riscul de recidiva se situeaza intre 25 si 30%.
Sentimentele negative fata de copil si afectivitatea redusa, pot fi indicatori importanti ai acestei afectiuni. De declansat se poate declasa si dupa nasterea celui de-al doilea sau a urmatorilor copii. Nasterea unui copil nu schimba doar numarul membrilor unei familii, ci mult mai mult: prioritatile, vechile obiceiuri, chiar felul de a fi al unor parinti.
Desi este considerata o tulburare specifica mamelor, putini stiu ca pot fi afectati si tatii. Studiile au demonstrat ca procentul este destul de mic, se situeaza undeva spre 4% ceea ce nu este deloc putin. Inca nu am intalnit vreun barbat afectat de depresie post-partum, dispus sa si discutam despre asta. Se pare ca barbatii tac ceva mai mult, ceea ce le poate dauna grav sanatatii…
Ar mai fi de adaugat ca aceasta afectiune poate afecta intr-o mare masura intreaga dezvoltare, atat emotionala cat si sociala a copilului. Astfel, copilul crescut de o mama afectata de depresie postnatala devine fie irascibil, fie retras si poate dezvolta, destul de timpuriu diverse probleme de comportament.
Necunoscand despre ce este vorba, proaspetii tatici pot cataloga astfel de manifestari drept un semn de inadecvare cu noul statut de mama. Grav este ca, o astfel de “inadecvare” poate dura intre sapte luni si un an. Netratata, poate duce la psihoza post-partum, cea mai severa forma pe care o poate lua aceasta boala, forma caracterizata printr-un comportament total dezorganizat, halucinatii vizuale si auditive, episoade de manie, etc.
Numai un consult de specialitate poate asigura un diagnostic corect, precum si un tratament adecvat fiecarui caz in parte. Optiunile de tratament pot fi multiple si combina psihoterapia cu medicatia antidepresiva. Psihoterapia cognitiv-comportamentala, cea integrativa, dar si cea ericksoniana pot produce o ameliorare semnificativa inca de la inceputul tratamentului. O alimentatie sanatoasa, cat mai naturala cu putinta, evitarea pe cat posibila a stresului, a surmenajului, asigurarea unui suport emotional real, pot fi de un mare folos. Evitarea reprosurilor gen “pe mine nu ma mai iubesti”, “te-ai facut cat o casa/depozit/magazie”, “ma confunzi cu un cont in banca” etc., poate duce la evitarea multor tensiuni”.
Se stie de catre toata lumea, nasterea unui copil schimba mult viata oricarei familii. Fiind oameni (si nu pietre) putem comunica atat verbal cat si non-verbal. Daca cei de langa noi nu sunt dispusi sa ne asculte, putem incepe cautarea celor dispusi sa o faca. Ideal ar fi sa fie instruiti pentru asta, deoarece ar putea fi nevoie de un ajutor specializat.
Indiferent ce alegeti sa fiti, povestitori sau ascultatori, va recomand sa nu uitati de povesti si sa recurgeti la ajutorul lor, indiferent de comentariile celor care nu pot intelege…

Mihaela-Theodora Popescu